Adio, domnule Haffmann

de Jean-Philippe Daguerre

Cu: Alexandru Potocean (Pierre Vigneau), Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann), Alexandra Salceanu (Isabelle Vigneau), Emilia Popescu (Suzanne Abetz), Andrei Finti (Otto Abetz)

Scenografia: Andrada Chiriac (Butoiul cu pulbere, TNB, 2014; Crima din strada Lourcine, TNB, 2017; Class, TNB, 2019)

Muzica si regia: Felix Alexa

Adio, domnule Haffmann este un spectacol fabulos, cu o poveste surprinzatoare de viata, o lectie de istorie, precum si cu interpretari notabile. Vreau sa va spun din start ca Richard Bovnoczki este extraordinar in rolul evreului aflat in pericol, dar care pastreaza totusi in suflet speranta ca lucrurile vor evolua favorabil si pentru el intr-un final.

In anul 1942, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe cand Parisul se afla sub ocupatie nazista si averile evreilor erau confiscate, are loc un pact neasteptat intre un evreu bogat si un catolic francez. Joseph Haffman, un evreu care detine un atelier de bijuterii, isi trimite familia in Elvetia si ii preda afacerea sa lui Pierre, un bijutier foarte priceput, cu o conditie: Pierre impreuna cu sotia sa Isabelle urmeaza sa locuiasca acolo si sa-l ascunda in pivnita pe dl. Haffmann. Zis si facut, avand in vedere ca este o conditie umana si rezonabila, desi usor riscanta. Doar ca surpriza vine atunci cand Pierre are si el o cerinta mai deosebita.

Pierre si Isabelle isi doresc foarte mult un copil, doar ca barbatul nu poate avea copii. Astfel ca Pierre apeleaza la ajutorul lui Joseph Haffmann. O data pe luna, intr-o anume zi, Pierre merge la cursuri de dans, timp in care Isabelle coboara in pivnita si intretine relatii intime cu Joseph, cu scopul de a obtine sarcina mult dorita. O situatie pe cat de dramatica pe atat de comica.

Mi-a placut mult spectacolul “Adio, domnule Haffmann” si va recomand sa mergeti sa-l vedeti. Se joaca pe scena Salii Pictura a Teatrului National Bucuresti si este un spectacol despre iubire, curaj si solidaritate, frica si disperare, despre compromisuri. O poveste originala despre ceea ce sunt oamenii in stare sa faca atunci cand se afla in fata unei situatii de criza.

Din punctul meu de vedere, tema principala a acestui spectacol este infertilitatea. Insa, spectacolul nu se rezuma doar la toanele fertilitatii si problemele care apar intr-un cuplu sau la asuprirea evreilor in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Spectacolul aduce in discutie si un celebru tablou al lui Henri Matisse – “Femeie sezand” – tablou furat de nazisti din colectia Rosenberg si descoperit intamplator dupa aproape 7 decenii.

Infertilitatea este un subiect actual al zilelor noastre, caci din ce in ce mai multe cupluri se confrunta cu infertilitatea, din pacate. Desi este un subiect atat de tabu totodata, pentru ca oamenii condamna cuplurile fara copii si nu inteleg ca sunt foarte multi factori care pot influenta fertilitatea unei persoane (femeie sau barbat deopotriva). Chiar eu ma confrunt cu infertilitatea idiopatica (sau de cauze necunoscute, cum se mai spune) si am trait acest spectacol foarte intens si m-a bucurat mult finalul, desi nu mi-a placut ce s-a intamplat cu tabloul pe care il avea Joseph Haffmann in pivnita; celebrul tablou de care pomeneam mai sus.

Inca o data vreau sa mentionez faptul ca Richard Bovnoczki in rolul domnului Haffmann este remarcabil, echilibrat si carismatic, isi traieste intens propria poveste. Alexandru Potocean este de asemenea extraordinar in rolul lui Pierre Vigneau, reusind sa transmita publicului emotie, mai ales prin dansul de step. Totodata, prin aceste momente de dans, Potocean reuseste sa transmita tensiunea actiunii care se desfasoara intr-un alt colt al scenei. Dupa parerea mea, Alexandra Salceanu reuseste sa intre in rolul Isabellei Vigneau abia dupa ce incepe sa coboare, in repetate randuri, in pivnita. Sau poate ca asa se vrea, sa fie o femeie tematoare, cu stari si sentimente ascunse si greu de citit.

Nu pot sa inchei acest articol fara sa scriu cate ceva despre doi mari actori ai scenei romanesti: Emilia Popescu si Andrei Finti.

In ultimul act al spectacolului isi fac aparitia Otto Abetz, ambasadorul Germaniei in Franta ocupata in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, impreuna cu sotia sa, Suzanne Abetz. Emilia Popescu este naturala si plina de sarm in rolul lui Suzanne Abetz, iar Andrei Finti este rece si cinic, reusind sa impuna teama si respect, doar este ambasador nazist.

Otto Abetz si sotia sa Suzanne au fost invitati la cina la Pierre. Iar Joseph Haffmann, dand dovada de muuult curaj si echilibru, participa la cina. Savuros cadru. Savuros spectacol. De vazut!

Curajul este intotdeauna mai tare decat frica.

Pentru ca iubesc istoria, vreau sa mai precizez ceva. Otto Abetz a fost principalul autor al deportarii evreilor francezi in lagarele de concentrare. La inceput, spectacolul “Adio, domnule Haffmann” mi-a amintit de cartea “Se numea Sarah” scrisa de Tatiana de Rosnay, de fetita de 10 anisori arestata in timpul noptii, impreuna cu parintii ei, si de razia de la Velodromul de iarna Vel’ d’Hiv.

Tot Otto Abetz a organizat exproprierea locuintelor evreilor francezi si confiscarea unor prestigioase colectii de arta detinute de colectionari evrei, printre care Paul Rosenberg, proprietarul tabloului din piesa, “Femeie sezand” de Henri Matisse.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *