Dupa romanul lui Norman Lebrecht, in regia lui François Girard.
Cu:
Tim Roth – Martin Simmonds;
Gerran Howell – Martin (17-23 ani);
Misha Handley – Marti (9-13 ani);
Clive Owen – Dovidl Rapoport;
Jonah Hauer-King – Dovidl (17-23 ani);
Luke Doyle – Dovidl (9-13 ani);
The song of names (Cantecul numelor uitate)
Distribuit in Romania de Prorom si HappyCinema.
Cu doar o zi inainte sa merg la cinema terminasem de citit o carte despre copiii evrei salvati in timpul Holocaustului, astfel ca filmul “Cantecul numelor uitate” m-a emotionat putin mai mult decat ar fi trebuit.
Bine construit, alternand intre trecut si prezent, filmul te captiveaza cu povestea emotionanta a doi prieteni: Dovidl si Martin. Dovidl Rapoport este un tanar evreu din Polonia, foarte talentat la vioara, care a venit in Anglia sa aprofundeze studiile muzicale. Printr-o conjunctura nu tocmai fericita, Dovidl il cunoaste pe Martin Simmonds si usor-usor devin cei mai buni prieteni. In timp ce Dovidl locuieste in Londra la familia Simmonds, familia Rapoport ajunge in lagarul din Treblinka, iar mai apoi nu se mai stie nimic de aceasta. Dovidl se simte vinovat si nu stie cum sa isi continue viata cu durerea pe care o poarta in suflet.
Cativa ani mai tarziu, Dovidl urmeaza sa sustina un mare concert, primul lui concert pe o scena internationala, doar ca fix inainte de concert tanarul dispare. Martin nu stie ce sa creada: oare prietenul sau a patit ceva ori pur si simplu a vrut sa dispara? 35 de ani mai tarziu, o auditie muzicala ii aminteste lui Martin de Dovidl Rapoport si se hotaraste sa plece in cautarea bunului sau prieten.
M-a fascinat pustiul Dovidl Rapoport cu istetimea, agilitatea si aroganta sa. Mi-a placut, de asemenea, si baietasul Martin Simmonds cu gingasia si motivatia sa, dar si cu invidia resimtita in momentul in care il cunoaste pe Dovidl. De la Tim Roth si Clive Owen aveam asteptari mari, poate prea mari pentru ca nu ii pot lauda, cu toate ca nici nu pot afirma ca m-au dezamagit.
Mi-ar fi placut mai multa muzica, mi-ar fi placut sa ascult acea vioara fabuloasa a lui Rapoport, insa inteleg ca nu concertul in sine era subiectul principal al filmului, ci vietile omenesti distruse de al Doilea Razboi Mondial si cantecul numelor pierdute. Nu o sa va explic acum titlul filmului, pentru ca merita sa-l aflati vizionand filmul. Este poate cea mai impresionanta si coplesitoare secventa a filmului.
Cantecul numelor uitate este un film despre prietenie, despre familie si devotament, si nu in cele din urma despre sufletele pierdute.
Vizionare placuta!